anaphielle

Atenție, psiholog român! Opriți, vă rog, psihologia din România!

Share

”Atenție, psiholog român!”? Da… În rândurile următoare vă voi povesti experiențele pe care le-am avut cu psihologii pe care i-am vizitat, iar până la final veți înțelege de ce am ales acest titlu.

Ei bine, îmi amintesc perioada în care mă simțeam pierdută în această lume. Cu toții avem astfel de momente. Nu știu voi, însă eu credeam că sunt un eșec pe care doar o anomalie l-a putut aduce pe Pământ. Dacă v-ați simțit vreodată astfel, vă compătimesc din suflet.

Mi s-a spus adesea că, cineva în situația în care mă aflam eu – una destul de complicată – cu siguranță are șanse foarte mari să dezvolte probleme mentale. Cu ce drept? Nu Știu! Mulți își dau cu părerea fără a le fi solicitate sfaturile. De fapt, în acea perioadă confuză a vieții mele, mi s-a adus în vedere că am probleme, motiv pentru care am decis să merg la psiholog.

Nu îmi doream să fiu un om bolnav, ci îmi doream o viață normală. Pornind de la următorul text, care nu îmi aparține, am decis să scriu acest articol.

Judecata:

1. Divorțată? — Nu poate păstra un bărbat!
2. Hărțuită sexual? — Era îmbrăcată prea provocator!
3. Căsătorită, dar fără copii? — Ea este stearpă!
4. Bogată și independentă? — A găsit unul cu bani!
6. Copilul ei face prostii? — E numai vina ei, pentru că l-a răsfățat!
7. Necăsătorită la 30/40 ani? — Este iresponsabilă!
8. Căsătorită? — Devine proprietatea soțului ei!
9. Soțul a înșelat-o? — Este vina ei, nu i-a oferit tot!
10. Văduvă? — Abia aștepta să îi rămână averea!
11. Recăsătorită după moartea soțului? — Nu și-a iubit niciodată fostul soț!
12. Violență domestică? — E numai din vina ei!
13. Este în depresie fiindcă nimeni nu o înțelege? Este anxioasă și își pierde încrederea în sine? — Este vina ei!
14. Se aranjează? — Sigur are pe cineva!
15. Nu se aranjează? — Nu are grijă de ea!
Nu le mai puneți etichete dacă nu le știți poveștile! Cine suntem noi, oamenii, să îi judecăm pe alții!?

Am suferit la rându-mi din cauza unor astfel de judecăți care, dpmdv, au la baza lipsa unei bune educații. Ca și copil nu îmi puteam da seama de ignoranța oamenilor și luam orice judecată personal. Durea destul de tare și sunt sigură că mulți ați simțit asta.

M-am dus așadar la psiholog în România. Bine, la psihologi. Mai exact 6 + 1 psiholog neamț. Iată cum a fost:

Îmi pare rău, dar…

Primul psiholog a fost cel din școală. Doamna m-a ascultat timp de 10 minute în care i-am spus pe mod rapid ceea ce pățisem, iar apoi mi-a răspuns sec: îmi pare rău, dar nu te pot ajuta.
Nu era de ajuns că retrăisem clipe groaznice, dar lipsa de empatie pe care am simțit-o mi-a fost ca un pumnal care mi-a străpuns inima. Mă dusesem la ea cu atâta speranță și plecasem cu o dezamăgire pe care încă nu o pot descrie în cuvinte.

Nu înțelegeam de ce nu m-a putut ajuta dacă aceasta ar fi trebuit să fie datoria ei. Mă întrebam de ce nu mi-a îndrumat măcar pașii spre cineva care mi-ar fi putut oferi un ajutor…
Mă simțeam atât de debusolată, încât, pentru câțiva ani am crezut că nu va exista vreodată cineva care m-ar putea înțelege cu adevărat.

La al doilea psiholog m-am dus după ce am terminat școala. La un cabinet de psihologie privat. Veți spune că nu este posibil, dar la sfârșitul celor 50 de minute, după ce mi-am spus din nou tremurând durerile, am primit același răspuns: îmi pare rău, dar nu știu cum să te ajut, este prea complicat pentru mine.

Păi, scuzați-mă, însă știți vorba ”ai trecut ca Vodă prin lobodă” (prin facultate)? Cam asta am gândit atunci. Am plecat din cabinetul doamnei cu un gust mai amar decât cel mai amar aliment din lume. Totuși, nu m-am dat bătută.

Al treilea psiholog să fie cu noroc

La al treilea psiholog m-am dus după ce l-am născut pe Alex. Nu-mi dădusem seama că treceam printr-o depresie post natală, dar am simțit că ceva este în neregulă cu mine. Cum era posibil să fug de propriul copil și să plâng brusc, fără niciun motiv?

De această dată am apucat mai multe ședințe, dar din cauza unor tăieturi pe mână, pe care le făcusem în adolescență pentru a atrage atenția părinților mei că exist, doamna psiholog a binevoit să mă diagnosticheze cu tulburare de comportament tip Borderline.

Habar n-aveam ce înseamnă, dar cu firea mea curioasă am început imediat documentarea. Ah, nu, stați liniștiți, știu că în România psihologul nu trebuie să spună diagnosticul pacientului. Nu, nu mi l-a spus mie, ci soțului meu (!!!), iar soțul meu nu a putut ține secretul.

Momentul în care am intrat în depresie a fost atunci când am citit cât de ”horror” pot fi și cât de mult rău inconștient îmi fac mie și celor din jur. Să nu mai spun că faptul de a nu accepta acest diagnostic denota că ”nebunii nu-și dau seama că sunt nebuni”.

Nu, persoanele cu Borderline nu sunt nebune și chiar nu este de glumit cu acest diagnostic. Lumea în care trăiesc acești oameni, personal, o pot compara cu Iadul.

Suferința pe care o trăiește o persoană cu tulburare de personalitate borderline, deși pare disproporționată cu situația, este reală, nu joacă teatru. Intensitatea cu care trăiește emoțiile este extrem de mare și, astfel, reacțiile sale devin dramatice.

Dana Peristeri

Am decis să nu mă mai duc la acea doamnă psiholog și acela a fost momentul în care am descoperit cărțile de dezvoltare personală și spirituală. Acestea mi-au fost pentru un timp sprijinul de care aveam nevoie și am reușit prin intermediul lor să îmi stăpânesc furiile, durerile și impulsivitatea.

Dar încă mă simțeam incompletă și îmi doream să mă simt normală, motiv pentru care am decis să merg la al patrulea psiholog.

Cel mai bun psiholog din oraș

Cel mai bun psiholog din oraș m-a invitat din prima clipă într-o sală de conferințe, mi-a spus să iau loc pe un scaun, s-a așezat în fața mea și fără nici cea mai mică curiozitate pentru care l-am căutat, a început să-mi facă o ședință de relaxare.

Cred că atunci a fost pentru prima oară când am înțeles Teoria Relativității.

Mi-a fost rușine de rușinea mea de a nu întrerupe minunata terapie. Îmi țineam ochii închiși, și, în timp ce domnul psiholog se plimba singur pe câmpurile verzi cu floricele multe și fluturași colorați, eu îmi doream cel mai mult pe lume să pot deschide ochii. Dar îmi era jenă, pe cuvânt!

Când s-a terminat ședința de relaxare și am deschis ochii, obosiți de-atâta stat degeaba, mi-a curs o lacrimă, iar următoarele cuvinte pe care le-am auzit au fost: ”Uneori este bine să plângem.” Ei, serios? Wow! Ce descoperire! Mulțumesc pentru ajutor, la revedere!

Profund și devastator

Psihologul numărul cinci. După nici primele 5 minute am fost întrebată direct: care este cel mai teribil lucru pe care ți l-au spus vreodată părinții și frații tăi?

Iar eu am avut încredere că așa o fi procedura și… m-am gândit, am răspuns, apoi am plâns cu urlet și suspin, urmând momentul în care am suferit un șoc emoțional destul de puternic. Pe lângă asta, nu am văzut pe chipul ei nici un pic de empatie. Am mai continuat câteva ședințe cu dânsa, în care nu am aflat nimic nou spre deosebirile de judecățile de la care am decis să scriu acest articol.

Mesajul transmis de psiholog către mine? Eu eram vinovată pentru tot ceea ce pătimisem! La un anumit nivel, da, purtăm vina propriilor greșeli, însă aici era vorba de tipicul mentalității în care victima este întotdeauna vinovată.

Nu înțelegeam de ce era normal să fii abuzat fizic și psihic. Nu înțelegeam pur și simplu acel ”De ce?” clasic… Nu pricepeam cum m-ar fi putut ajuta acea terapie în care trebuia doar să îmi imaginez că mă plimb pe un câmp verde și traversez un pârâiaș limpede din care pot bea apă. Așa… fără să fiu ascultată, fără să se cunoască motivul real pentru care mă aflam acolo…

Nu deslușeam de ce eram anormală și care era calea de a mă repara.
Tot ce îmi doream era să am o viață normală…

Nu mă dau bătută!

Îmi pierdusem total încrederea în psihologi și în paralel începusem să cred cu adevărat că era ceva foarte în neregulă cu mine. Mi se spunea adesea că motivul pentru care nu am reușit să fac terapie eram eu. Și astfel am devenit cumva propriul meu psiholog!

Cum? Am citit și mai multe cărți. Inclusiv cărți de psihologie. Am vrut să înțeleg mintea umană și mi-am dorit să aflu dacă într-adevăr nu există nicio soluție pentru mine.

Încă îmi place să cred că fiecare dintre noi caută să înțeleagă cât mai bine viața. Fiecare o face în modul propriu, însă consider că dezvoltarea interioară este foarte importantă pentru a putea înfrunta cât mai bine problemele, încât fără aceasta, viața ar deveni un continuu chin.

Șase… psihologi frumoși

Când am decis să vizitez psihologul cu numărul șase, eram deja în Germania. M-am bucurat mult în momentul în care am întâlnit o doamnă psiholog care vorbea limba română. Spre deosebire de anii trecuți, de această dată am fost atât de lăudată încât, la un moment dat, am crezut că mi s-a urât cu binele. 🙁 Era extraordinar până și faptul că aveam capacitatea de a conduce singură mașina! Ori eu nu căutam validare! Astfel că am renunțat.

Ultimul psiholog

Juram că nu voi mai vorbi vreodată cu un psiholog! Și de obicei îmi țin cuvântul, însă pe acesta mi l-am încălcat doar pe jumătate pentru că, atunci când juram, menționam că nu voi mai vorbi vreodată cu un psiholog român.

Am decis să merg la un psiholog german și de aproape doi ani am continuitate și nu l-aș schimba pentru nimic în lume.

Știți articolele acelea în care sunt descriși psihologii perfecți? Cei care trebuie să te înțeleagă, să te observe, să afle pas cu pas care îți sunt durerile, care nu trebuie să-ți creeze șocuri și care au răbdare și empatie cu tine? Ei bine, există așa ceva!

Ah, și culmea… nu am absolut nici o tulburare de comportament , ci Tulburare de Stres Post Traumatic care trebuia tratat în urmă cu 18 ani, atunci când singurică m-am dus la psihologul școlii și i-am povestit abuzurile groaznice prin care trecusem și faptul că absolut nimeni nu mă credea, dar toți mă învinovățeau.

Să-mi fie cu iertare…

… dar nu vreau să generalizez. Sunt aproape sigură că există psihologi foarte buni în România, însă aceștia sunt atât de rari încât sunt mult mai sigură de existența extratereștrilor. De ce spun asta? Pentru că am întâlnit foarte mulți oameni care mi-au povestit experiențele avute cu psihologii români și cele mai groaznice sunt acelea în care pacienților li se dau medicamente pentru anxietate și depresie în loc SĂ SE GĂSEASCĂ RĂBDAREA ȘI EMPATIA DE A FI AJUTAȚI!

Mesajul meu?

Vă rog, opriți psihologia inutilă din România și nu vă mai jucați cu oamenii pentru niște amărâți de bani! Urmați această facultate doar dacă simțiți din suflet că dorința voastră cea mai arzătoare este să faceți un bine oamenilor!

Am trăit 18 ani cu Tulburare de Stres Post Traumatic doar pentru că în România victimele sunt întotdeauna vinovate, iar psihologii care le-ar putea ajuta sunt greu de găsit.

Aceasta a fost povestea mea… povestea în care a trebuit să trăiesc ani întregi cu ceva de care mă puteam vindeca în doar câteva luni….

Tulburarea de stres post-traumatic (cunoscută și ca PTSD)  este o tulburare psihică caracterizată prin gânduri și amintiri intruzive, coșmaruri vii, repetitive, flashback-uri, comportamente de evitare, hiperreactivitate a sistemului vegetativ și modificări ale dispoziției, simptome care apar după o experiență intens psihotraumatizantă ce implică risc vital.

Dacă ați avut experiențe asemănătoare sau experiențe chiar plăcute, vă invit să-mi povestiți în comentarii.

Vă doresc din suflet toate cele bune!


Articole recente:

navigatie

15 Responses

  1. Bună Dana!

    În primul rând îți spun că îmi pare tare rău pentru toate problemele care le-ai avut și de toate situațiile neplăcute de care ai avut parte.

    În al doilea rând te felicit pentru faptul că, într-un fel sau altul, ai reușit să-ți rezolvi aceste probleme. În plus de asta te felicit și pentru acest blog și felul frumos, interesant și original, în care așterni cuvintele pe hârtia virtuală.

    Renunț la numerotarea rândurilor și îmi permit să-ți spun că empatizez foarte mult cu cu tine, în special datorită faptului că, pentru o perioadă de circa 6 ani, am fost efectiv pierdut. Unde pierdut semnifică: atacuri de panică (aproape zilnice), stări de anxietate, somatizări ce au dus la dereglări și boli ale organismului (soldate chiar și cu intervenții chirurgicale de vreo doua ori), o deteriorare a vieții sociale și implicit a relațiilor cu cei apropiați și multe altele.
    Și cireașa de pe tort: toate astea nu au venit din senin, ci au fost rezultatul unei copilării zbuciumate (plină de maltratări verbale și fizice) și al unei vieți trăite în reactivitate și fără limite sănătoase (excese cu alcoolul, tutunul și mâncarea).
    Partea nasoală a fost că, până acum doi ani, nici nu am conștientizat aceste probleme și am considerat, ca fiind normal, modul meu de a trăi.

    În fine, acum doi ani am întâlnit un psiholog, aka psihoterapeut (o ea), care m-a salvat. Încă merg la ea și o să mai merg pentru ceva vreme. De circa un an am scăpat de atacurile de panică și am rămas doar cu stările de anxietate, care nu mai sunt deloc așa dese și tumultuoase cum erau odată. Este o persoana care empatizeză cu pacienții săi (la ea merge si soția mea), un profesionist desăvârșit, care știe cum să abordeze un pacient, cum să-l înțeleagă, cum să-i vorbeasca și ce sfaturi să-i dea în funcție de tulburările de care suferă.

    Mă opresc aici adăugând doar faptul ca nu am scris aceste rânduri pentru a te contrazice, ci doar pentru a susține, prin propria experiență, că și în România, există oameni de valoare în această meserie.

    Mult succes în continuare și felicitări pentru acest articol și pentru curajul de care ai dat dovadă vorbind într-atât de deschis. ☺️

    PS: acum un an, la sfârșitul unei ședințe, i-am mulțumit călduros, psihoterapeutului meu, pentru tot ce a făcut pentru mine. M-a îmbrățișat și mi-a spus călduros că toate cele întâmplate au fost opera mea și că ea doar mi-a dat sfaturi utile, pe care eu am decis să le urmez!☺️

    1. Bună, Cristian! Îți mulțumesc pentru cuvintele frumoase!
      Îmi pare rău că şi tu ai trecut prin stări mai puțin plăcute, dar mă bucur că ai găsit un terapeut care a înțeles că empatia este strâns legată de meseria de psiholog.
      Şi eu am simțit, la fel ca tine, să îi mulțumesc terapeutului meu pentru îndrumarea atât de bună pe care mi-o oferă.
      Toate cele bune îți doresc!

  2. Foarte profund și intim mesajul tău! Admir faptul ca ai perseverat, chiar și când alții s-ar fi oprit. Într-adevăr, sistemul de învățământ în România este unul defect, care nu pune accentul pe calitate, ci mai curând pe diplome și pe cantitate.
    Oricum, ma bucur foarte mult ca ai găsit un om cu care sa ai chimia care este atât de necesara în relația asta.
    Te îmbrățișez cu drag ❤️

  3. Curajos articol! Felicitări pentru publicarea lui! Eu nu am avut tangențe cu psihologici, dar am avut cu medici, destui de mulți medici care nu au înțeles că, înainte de a fi medic, trebuie să fii OM și să știi să empatizezi cu cei care îți cer ajutorul. Am întâlnit foarte puțini medici care m-au făcut să mă simt bine în pielea mea. Am avut puține experiențe plăcute cu ei.

  4. Am simţit nevoia să iau în braţe copila aia speriată şi debusolată şi m-a revoltat mult atitudinea acelei femei. Cum e posibil, mai ales în şcoală, să răspundă aşa? Nu se poate!
    Te felicit pentru cum ai expus trăiri şi experienţe şi mă bucur că ai găsit persoana potrivită. Pentru că da, cred că e vorba de acea „potrivire” în primul rând.

  5. Deci nu sunt singura in aceasta lume… Numai ca eu am mers la un singur doctor. Era psihiatru pediatric. Dupa prima sedinta mi-a recomandat sa merg tot cu ea la un centru de consiliere. Am mers acolo luni de zile. Si mi-a fost bine. Apoi mi-a spus ca ar fi cazul sa ne oprim caci si-a dat seama ca eu am nevoie de prietene cu care sa vorbesc. Eram la final de liceu. De cand sunt in lumea blogging-ului am cunoscut persoane interesante. Psihologi, terapeuti sau alte denumiri care in mintea mea fac acelasi lucru. Si crede-ma ca as merge la ei si maine daca situatia financiara mi-ar permite. Crede-ma ca am si eu destule schelete in sifonier, sub pat si pe casa. Abuz in copilarie, parinti toxici, tata alcoolic, mama un mic tiran, apoi s-a imbolnavit cand nu implinisem 16 ani iar eu a trebuit sa preiau fraiele familiei. APoi maritis la 20 si divort la 24. Pi er relati dezastruase pentru a gasi tot intr-o carte raspunsurile.

  6. Imi pare rau pentru tot ce a trebuit să îndure și ma bucur ca ai gasit ajutorul potrivit, intr-un final. Ca in orice profesie, există oameni și oameni. Știu foarte mulți oameni pe care terapia i-a ajutat, stiu și psihologi demni de numele lor. De altfel, prima mea formare este în Psihologie si inca imi doresc să practic psihoterapie, intr-o zi. Articolul tău e cu siguranță un ghid de „așa nu”, felicitări pentru curajul de a-l scrie și a te deschide asa de mult.

  7. Vai, Doamne! Mă bucur că ai găsit medicul potrivit și că în final totul e bine! ❤️Sincer, nu as avea vreun curaj sa apelez la un psiholog la noi, am observat cam care e trendul cu ei, și, de multe ori zic, mai în gluma mai în serios ca nu m-aș duce, că nu ar avea ce sa îmi spună, în afara de ceea ce deja știu :)) Exceptând necesitatea lor pentru anumite afecțiuni care chiar necesita terapie, în rest ne descurcam noi mai bine cu mintea noastră decât mulți psihihologi.
    Un articol de o deschidere minunată, mulțumesc că ai împărtășit cu noi acest aspect sensibil.
    P. S. Cred că ai devenit un psiholog mai bun decât cei cu patlamaua la purtare. Multa sănătate! ❤️

  8. Cunosc câțiva psihologi, stiu ca munca e grea. Din ce am aflat de la ei, psihologia e un domeniu inchis, cu oameni care refuza inovatia. Si te intrebi de ce ies unii “blanc”, neadaptati?

  9. Doamne, atunci cand citesc astfel de experiente, ma ia groaza! Eu am inceput sa merg la psihoterapeut in urma cu aproximativ 3 ani! A fost primul si singurul! De atunci fac psihoterapie si ma ajuta foarte mult! Ma simt atat de norocoasa ca am intalnit-o pe Alexandra si sincer, nu stiu ce m-as fi facut fara ea. Si nu sunt singura care zice asta! Am multe cunostinte care merg la ea si feedbackul este acelasi!
    Trist mi se pare ca noi ca societate evitam mersul la psiholog, daca mai si intalnim astfel de “profesionisti” crestem posibilitatea de a nu mai merge…

  10. Facand parte din “trib” chiar daca doar tangential vad lucrurile un pic diferit. Cred ca terapia practicata de cei 6 este mai mult un efect. Nu mi-am propus sa le iau apararea, dar consider insa ca problema este in alta parte. In Romania accesul in profesie este facil, imediat dupa absolvirea facultatii. Specilizarea se face deseori pe repede inainte, specializari de scurta durata (ca numar de ore academice), uneori insuficiente, gen curs de weekend.

    In Romania exista prea putine programe de master raportate la numarul de specializari si in plus, de multe ori, varsta nu este un criteriu de care se tine cont.

    In multe tari absolventul facultatii de psihologie e simplu absolvent ce are cunostiinte de baza de psihologie, nu este psiholog si nu poate profesa. Pentru a deveni psiholog este necesara specializarea. Pentru a fi acceptat insa intr-un program de formare/specializare varsta minima este foarte importanta, 25-27 de ani si nu e intamplator. Maturitatea psihologica a viitorului psiholog joaca un rol deosebit de important in formarea si capacitatea sa de a profesa.

    Tragand linie, in Romania avem psihologi ce profeseaza de la 21-22 de ani pe baza cunostintelor asimilate in cei 3 ani de facultate, cu maxim cateva zeci de ore de supervizare/terapie la activ, pe cand in alte tari avem psihologi ce doar pe la 28 de ani incep sa profeseze, au cel putin 2 ani de specializare si mii de ore de supervizare/terapie la activ.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *