anaphielle

O călătorie de o mie de pași începe cu primul pas

Share

o călătorie de o mie de pași începe cu primul pas

Unul dintre cele mai importante principii pe care le-am învățat până acum este că:

Devii ceea ce exersezi

Am cunoscut mulți oameni care și-au petrecut viața fără să-și urmărească visurile iar apoi au regretat enorm. Au devenit experți în ceea ce privește neluarea de măsuri și în justificarea eșecului lor evident. S-au convins apoi pe ei înșiși că ceva este în neregulă cu ei…

Dar oamenii nu eșuează pentru că ceva ar fi în neregulă cu ei, ci pentru că eșecul face parte din drumul către succes.

Cei care au reușit în viață au înțeles că eșecul nu înseamnă că ”este timpul să renunț”, ci că este timpul să facă un pas înapoi, să învețe din ceea ce nu a mers bine și să recunoască apoi că sunt mult mai capabili și mai pregătiți să reușească decât erau înainte.

Am înțeles că, deși greșelile și eșecurile sunt mijloacele necesare pentru progres, acestea nu trebuie să mă împiedice să acționez.

Cum am înțeles? Iată:

”O călătorie de o mie de pași începe cu primul pas

– proverb chinezesc

o mie de pași


Primul meu pas a fost să încep să am încredere în mine. Să mă dezvăț de tot ceea ce învățasem, de toate nemulțumirile care mi-au fost puse pe umeri; de presiunea de a fi egală cu un nimic atunci când greșeam…

Îmi amintesc că oricât de mult efort depuneam, niciodată nu era de ajuns. Și nu mă refer doar la școală unde am început cu un nivel mediu și am terminat sub orice critică, dar chiar și simplul proces de ștergere a prafului îmi era criticat… În loc să merg spre înainte, inevitabil dădeam doar înapoi.

La 18 ani mă simțeam ultimul om de pe pământ și un eșec total. Fără niciun viitor. Mă învinovățeam pentru lipsa oricăror reușite când, de fapt, îmi petrecusem anii doar pentru a supraviețui presiunilor și așteptărilor celorlalți. Nu conta ce voiam eu, trebuia să fac ce credeau adulții că era bine pentru mine.

Nu știam cum să gândesc pentru mine, astfel că învățasem să îmi găsesc scuze pentru ”eșecul total” ce mă credeam a fi.

Acest lucru a mai durat un timp. Neluarea de măsuri, justificarea eșecurilor și învinovățirea circumstanțelor au mai durat fix 2 ani.

La 20 de ani am citit prima oară poezia ”Avem timp” scrisă de Octavian Paler. Iată cuvintele care m-au trezit:

Am învăţat că trecutul şi circumstanţele ţi-ar putea influenţa personalitatea
dar că TU eşti responsabil pentru ceea ce devii.

 

Eu sunt responsabilă pentru ceea ce devin

Înțelesesem ideea, dar nu știam de unde să încep. Astfel că, timp de încă 2 ani am alergat haotic prin viața mea, căutându-mi acel ”restart life” de care aveam nevoie.

Ce făceam de fapt? Puneam presiune pe mine. Orice aș fi făcut nu credeam că este de ajuns, voiam rezultate rapide, renunțam după fiecare eșec, eram nemulțumită…

Dacă îmi suna cunoscut? La acel moment chiar nu îmi dădeam seama că urmam tiparul pe care îl primisem ani la rând. Fără intenție, mă autosabotam…

Până când am obosit… dar nu m-am dat bătută!
Acum eram singura responsabilă pentru mine.

Am căutat ce fac alți oameni care reușesc, însă răspunsurile au fost și sunt mereu atât de variate, încât nu-i de mirare confuzia creată.

Care este acel prim pas către viața visurilor?

Am observat apoi elementul comun al celor care susțin că au reușit. Știi care este? Se simt bine în pielea lor! Eu mă simțeam mizerabil în pielea mea… Cum aș fi putut vreodată să-mi urmez visurile?

Aceasta este esența încrederii în sine: să te simți în largul tău cu tine însuți. Doar asta te va ajuta să reziști în fața eșecurilor și îți va da puterea de a nu renunța și de a merge înainte spre viața pe care ți-o dorești.

Devii ceea ce exersezi…

Astfel că am început să exersez încrederea în mine. Și știi ce? Încă mai am momente în care pun presiune pe mine, în care sunt nemulțumită ori funcționez pe tiparul din copilărie. Dar cu cât am prins mai multă încredere în mine, cu atât acele momente sunt nu doar mai rare, dar au și o intensitate foarte scăzută.

Primul pas din cei o mie a fost să mă opresc din tumultul cu care eram obișnuită și să-mi imaginez intens cum ar arăta viața mea dacă aș fi fost deja încrezătoare și dacă aș fi fost ok cu tot ceea ce se întâmpla în jurul meu. M-am întrebat:

Ce postură ai avea?

Cum ai vorbi?

Ce ți-ai spune?

Ce ai face?

Cum ai zâmbi… cum ai iubi… cum ți-ai trăi visurile?

Tu ce răspunsuri ai da acestor întrebări?

o calatorie de o mie de pasi

Să nu uiți niciodată că o călătorie de o mie de pași
începe cu primul pas.

Fie ca toate cele bune în jurul tău să se adune, drag cititor!

Dacă ți-a plăcut, distribuie pe: 

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn
navigatie

8 Responses

  1. Si eu tot in aceasta poveste sunt. De la 16 ani traiesc o viata care nu este a mea. O viata ce a incercat sa acopere lipsa mamei, dar nu in viata mea, cia a altora. Iara cum, mama este in grija mea, iar eu ma pierd si ma pierd si ma pierd….

  2. De acord. Mă uitasem la un documentar cu geeks și unul dintre citate era „Fail Fast, Succeed Faster!”.

    Pentru mine chiar functioneaza asta, asa.

  3. Ce-mi place mie foarte tare este că întrebările astea voi, generația mai tânără, vi le puneți (mai)repede, nu așteptați 50 de ani să o faceți. Tocmai din cauza asta și șansele să vă găsiți drumul în viață, să vă folosiți talanții și să reușiți sunt mult mai mari. Felicitări, Anaphielle!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *