Liberă

Sunt eu. Eu, un suflet închis în colivia neuitării. Mă zbat asemenea valurilor care se izbesc nerăbdătoare să se contopească cu țărmul necunoscut al iubirii. Aștept clipa ce-mi va permite să simt răsuflarea caldă a cerului cufundat în liniștea dinaintea furtunii.

O clipă, atât îmi doresc. Dar cine sunt eu în această lume să-mi doresc mai mult decât existența îmi poate oferi? Sunt un strop de iubire dintr-un ocean de secunde mereu în luptă cu călăul lor – timpul.

Mă dor aripile amorțite în rugăciune pe altarul neliniștii. Aș vrea să le promit că se vor înălța și că vor atinge nu doar cerul, ci și chipul celorlalți odată cald, acum rece.

Mă înfioară neliniștea nefirească din acest univers cândva infinit, acum mic, doar un nimic. Simt strâmtoarea crudă a invizibilului. Mă doare pasul neclintit și forța celui care ne stăpânește zâmbind sfidător vieții ce-și apleacă capul în fața sa.

În mine urlă neputința, cerul îmi mângâie de la depărtare sufletul, iar eu, eu acel suflet captiv sfidez invizibilul și-mi pictez pe el durerea, scrijelind pe chipul său monstruos, cu litere de-o șchioapă, iubirea pentru viață.

Privesc depărtarea ce mi se înfățișează în toată splendoarea ei și ascult glasul liniștii de pe strada săracă de pași. Îi inspir parfumul  splendid de primăvară și înțeleg: pentru a simți gustul adevărat al vieții, trebuie să simți absența bucuriei, a zâmbetului ce se scaldă în razele binevoitoare ale zilei ce se naște de fiecare dată altfel.

Ascult revărsarea simțirii pe caldarâmul îndepărtat al fericirii. Aș vrea s-o ating, să-i mângâi chipul răvășit, dar nu pot. Sunt prizoniera neuitării din brațele timpului mut, ascuns în lăcașul de cult al destinului imprevizibil.

În tăcerea înveșmântată în straie de doliu, cuvintele șterg lacrima sufletului cu vârful aurit al condeiului reînviat de speranța revenirii la viață.

Durerea dispare lăsând loc păcii. Vântul o așează pe aripile sale și cu o adiere o preface în cenușă. O liniște prevestitoare mă cuprinde și colivia neuitării se deschide.

Sunt liberă!

Pot să zbor! Pot să trăiesc clipa! Pot să simt cum răsuflarea caldă a cerului îmi mângâie chipul flămând după a sa atingere!

Sunt liberă! Pot inspira și expira parfumul vieții, așezându-mi trăirea pe o foaie albă, pregătită să-mi îmbrățișeze sinele și să prevină încărunțirea sa peste timp.

Sunt liberă! Îmi înalț aripile! Creez, recreez trăiri ce erup din profunzimea făpturii mele.