Zidul din jurul inimilor noastre – Poveste cu talc

Într-un deşert stâncos trăiau doi pustnici. Găsiseră două grote situate foarte aproape una de cealaltă. După ani şi ani de rugăciune şi sălbatice renunţări, unul dintre cei doi pustnici era convins că ajunsese la desăvârşire.
Celălalt era şi el pios, dar totodată bun şi înţelegător. El se oprea întotdeauna să vorbească cu puţinii pelerini ce veneau acolo, adapostindu-i şi hrănindu-i pe aceia care se rătăceau pe acolo sau pe cei care doreau să se ascundă.

„Acesta este timp pierdut pentru meditaţie şi rugăciune” gândea cel dintâi pustnic, căruia nu-i plăceau desele – chiar dacă nu îndelungate – absențe ale celui de-al doilea.
Pentru a-l face să înţeleagă în mod concret cât este de departe încă de sfinţenie, se hotărî să pună câte o piatră la gura propriei sale grote ori de câte ori celălalt avea să comită vreo greşeală. După câteva luni, în faţa grotei sale se înălță un zid de pietre, cenuşiu şi sufocant… iar el rămase închis în propria-i peşteră.

Morala?

Uneori construim ziduri de jur împrejurul inimilor noastre, folosind pentru acesta pietricelele de zi cu zi ale resentimentelor, ranchiunilor, tăcerilor, problemelor nerezolvate, supărărilor.
Datoria noastră cea mai de seamă este aceea de a împiedica formarea unor astfel de ziduri în jurul inimilor noastre.

…Şi mai cu seamă aceea de a încerca să nu devenim „o piatră în plus în zidurile altora”.

autor: Bruno Ferero