anaphielle

Satul cu Salcâmi (fragment) – Simona Poclid

simona poclid - casutaunuimelc.ro
Share

Satul cu salcâmi

Iarna se înmuia. Brațele lui Adam se îngreunaseră; copilul Nataliei se împingea în pântece și bucuria îi purta dincolo de tinda lor, până la Dumnezeu și înapoi, așteptând primăvara,  așa cum așteaptă puii să spargă coaja oului. Vor să cunoască Soarele și să calce iarba, căci universul lor alb nu le mai ajunge și Dumnezeu îi zorește să iasă afară și să vadă.

De la o vreme însă, Natalia nu mai mânca, fața îi era ca de ceară, vomita și se plângea de dureri cumplite. Anghelina, moașa satului, a venit în fugă, alunecând pe pământul rece, cu părul strâns sub basma. Deși era măruntă, mâinile ei cu degete lungi păreau bărbătoase. Se întăriseră poate și pentru că trăsese din pântecele cald al femeilor satului toți copiii. Majoritatea trăiau, dar se mai întâmpla să-i scoată sufocați, bolnavi și atunci, în ciuda priceperii ei, căci moșea femeile de peste 30 de ani, Anghelina se așeza pe prispă, spunea o rugăciune și lăcrima.

Măi Mamî, undi ti-o dus pământul sî nu ti vadî durerea,25 spunea ea, și se întorcea la leuza26 cu pântecele și brațele goale, sfârșită de o durere surdă care nu mai trecea toată viața. Anghelina avea pântecele legat de toate femeile pe care le moșea; pierduse singurul copil pe care îl rodise, un băiat frumos și mare, să fi avut vreo patru kilograme, pe care l-a strâns mort în brațe și l-a plâns înnebunită de durere, căutându-i mormânt potrivit pentru durerea lui de copil apus.

Tinerii nu-i știau poverile Anghelinei, dar uneori satul mai scuipa câte ceva din poveștile trecute, ferecate în amintirea lui Dumnezeu. Se spunea că Anghelina își îngropase singură băiatul în grădină, la umbra unor pruni și dormise zile întregi lângă mormântul cald. Dacă și-a pierdut mințile din cauza durerii ori nu, a învățat cu bătrâna moașă a satului să aducă pe lume copii și a suferit lângă toate femeile, ducând în spatele ei cocoșat minunea vieții și, în aceeași vreme, colții nătângi ai morții, atât de nesuferită că secera uneori obraji care nu cunoscuseră niciodată aerul. Anghelina credea că niciun copil nu plângea în pântecele mamei și dacă murea se liniștea că nu a cunoscut durerea omenească.

Când a intrat în casă și a văzut-o pe Natalia, l-a luat deoparte pe Adam și i-a spus să se pregătească. Să mî pregătesc pentru ci, lele, a întrebat-o Adam cu teamă, iar ea i-a făcut semnul crucii încet, spunând: Măi copchile, greu amar sî abati asupra voastrî, cî Dumnizău ceri un sicriu șî nu știm pe cine-om da, pe mumă sau pi prunc.27 A intrat în lumina tindei care se transformase-n pâclă. Natalia își pierduse puterile, dar așa cum le dă Dumnezeu oamenilor tărie în fața morții, se ridicase-n capul oaselor, o apucase pe Anghelina de mână și o privise-n albul ochilor. Vorbeau o limbă rară, îndesită de lungile minuni ale cerului, căci, cu cât Anghelina trăgea mai mult copilul afară, cu atât Natalia se micșora și se usca văzând cu ochii, păstrând un surâs dureros în colțul gurii.

Adam privea, înțelegea că Dumnezeu își alesese îngerul pentru Cer, nu putea să-și plângă nici durerea, nici să-și strige bucuria.

Satul avea multe văi. Dacă ar fi rupt câinii trupul slăbit al Nataliei și l-ar fi împrăștiat prin fața portițelor oamenilor, sătenii nu ar fi simțit în ziua morții Nataliei o prăbușire peste viața omenească, așa cum li s-a întâmplat când vestea a trecut din poartă-n poartă, bătând cu pinteni lungi. Tinerețea nu merită nicio durere. Și atunci, se întreba Adam cu fetița-n brațe, mângâind fruntea prea tăcută a Nataliei, dacă nu cumva blestemul strămoșilor se aciuase lângă ei, pe laviță, și nu avuseseră urechi de auzit, nici ochi de văzut, să-și dea el viața în locul ei și acum, fetița aceasta rozalie, cu ochi clari, plângând și liniștindu-se singură, căutând sânul mamei și dulceața glasului ei, ar fi fost apărată pentru toată viața.

Nu putea plânge. Se uita la Natalia, îi aranja părul, îi ștergea picioarele pline de sânge, legăna copilul și nu pricepea de ce toți stau împietriți și-l privesc străini și reci, ca și cum moartea i-ar fi luat și pe ei. Când a intrat Anatolie în casă, Adam ștergea obrazului Nataliei. Fetița adormise. Popa se uita când la el, când la copil, când la femeia moartă, își făcea cruce și se apleca în fața sângelui curs pe podea. Uite, Dumnezeu, unde-i, unde-i Dumnezeu acum, se întreba el și copilul dormea la pieptul tatălui, căci nu știa nici că trăiește, nici că mama lui a murit. Anghelina i-a spus lui Adam că moarta trebuie scăldată și apoi îngropată. Nimini nu sî atingi di Natalia, a spus Adam cu blândețe, deși-n ochi i se strânsese o durere mută, ce-i umflase sângele-n venele subțiri și-i dusese albastrul într-un abis spart.

A lăsat copila pe laviță, a pus un cazan cu apă pe plită, i-a scos pe toți afară din casă, să se ducă unde voiau. A așteptat să trosnească lemnele, să fiarbă apa, vreme-n care, dezvelind trupul tânăr al femeii lui, lacrimile au început să curgă șuvoi, să i se împingă-n obrajii de abia brăzdați de barba măruntă și rară. Natalia era caldă și moale, parcă-i zâmbea, parcă-i vorbea și, de sub cămașă, fiecare bucată de piele, sărutată și frământată de gura lui, de mâinile lui, de trupul lui, îi răspundea și-l asigura că fiecărui om i se cuvine moartea când a sosit ceasul, că împotrivirea nu-i pe placul lui Dumnezeu și, dacă din două vieți una nouă a scăpat, trebuie să mergi înainte cu nădejde. Adam a plâns și a înmulțit apa din covată.

Plângea mărunt și des, lacrimi bătute una lângă alta, ce stingeau fierbințeala apei, mângâiau trupul moartei și-i goleau lui inima ce avea o datorie față de copilul ce adormise ca-n pântece, fără să-i ceară nimic. Și-a pus degetele în fața nărilor fetiței, speriat că și ea luase drumul veșniciei. Când a văzut că trage și aruncă aer din plămânii curați ca ninsoarea, s-a întors cu fața spre Natalia. Pe chip, la subțiori, pe chept, pe chichioare, Adam a spălat-o cu grijă, apoi i-a sărutat gura, gâtul și locul nașterii copilei lui, simțind sub buze freamătului trupului sfârtecat. Natalia avea o cămașă înflorată și o basma primită ca dar de nuntă. Nu le purtase niciodată. Când o îmbrăca, ținând-o în brațe, Adam se gândea că primăvara-i aproape și Nataliei o să-i placă iarba dulce.

Anatolie pregătea scândurile pentru sicriu și pentru cruce. Hârșâia înainte și înapoi, cioplea, și plângea. Doamne, atât de tânără și de cuminte, Doamne, dar copilul acesta nu a făcut rău nimănui, se tânguia el, și împreuna scândurile punând cuiele lungi de-a curmezișul. Lemnul uscat nu plesnea și bărdița se odihnea străină în singurul ochi de ninsoare rămas la picioarele lui. Vine primăvara s-a gândit, a pus crucea-n sicriu, la ridicat pe umăr, și a pornit spre dealul satului. Anatolie făcea toate sicriele și crucile pentru morți. Avea pregătite scândurile în spatele Bisericii, într-un șopron, și plângea toți morții. Pentru Natalia i se dezbina inima, căci tinerețea ei nu se potrivea deloc cu moartea. Când sunt atâtea de trăit și de săvârșit când ești tânăr, când viața-i așa frumoasă, cum să te arunce soarta în pământ, să petreci cu viermii, cu broaștele și cu șerpii, să putrezești și să nu mai vezi niciodată lumina Soarelui?

Și nu erau trecute câteva săptămâni, de când, venind s-o spovedească pe Natalia, o găsise îmbujorată și rotunjită, cu sufletul împăcat, de parcă nu mai exista nicio durere pe lume. Și acum, mergând prin glod, cu opincile spintecate de timp, cu sicriul alunecându-i pe spate, îi venea să o ia înapoi, să arunce crucea pe Prut, să plutească anapoda, pe unde i-o fi voia, să uite de casa mortului, să o uite și pe Natalia, să se rupă de maluri și să putrezească odihnindu-se în adâncuri, pe nisipul spălat ca picioarele îngerilor.

Satul se înălța deasupra privirii popii. Cu cât mergea, cu atât i se părea că dealul nu se mai sfârșește. Grădinile erau încă goale. Pământul arat cu plugul în toamnă îi rânjea viclean. Colții negri, cu pâlcuri timide de zăpadă, i se înfigeau în ochi, îl tulburau și-l amețeau. Șontâc, șontâc pe cărarea făcută în grădina lui Vasile, s-a trezit dintr-o dată vesel, nici el nu știa de ce, și a început să fluiere. Dacă l-ar fi auzit cineva fluierând, și-ar fi zis că a înnebunit, dar popa își amintea acum, de ce tocmai acum nu putea să spună, că-n zilele în care zăcuse, Natalia îi cânta la ureche: Salcie di dor șî jale/ Pi sub pământ, pi sub obraz/Cu Dumnizău/Mergi moarti sănătoasî șî pi el ni-l lasă.28 Fluierul popii se împingea în sicriu, sălta crucea, glodul cosea opincile și el mergea ca la începutul lumii, cu sufletul gata de suferit, fără nicio amintire despre fericire.

În dreptul casei lui Adam, văzând lumea afară, popa s-a crucit. Cine știe ce nenorocire se mai așezase sub casa lor învinsă de moarte. În cas ceia mare, Adam pusese pe masă un țol nou și o învelise pe Natalia.

Copchilul dormea acum pe lavița părinților, în locul în care Dumnezeu îi dăduse drumul pe pământ. Dincolo de perete, tată-su și mumă-sa își lau rămas bun, sub mâna popii ce-i mângâia pe amândoi și se ruga lângă ciotul de lumânare, aprins la picioarele moartei. Să-i legăm chicioarele popă Anatolie, a zis Adam, iar popa a început să râdă. A început să râdă și Adam, iar oamenii de afară s-au strâns ciorchine în fața ferestrei, crezând că bărbații înnebuniseră.

Dacă nu-ți vine plânsul când te doare, omul se trezește râzând, ca și atunci când lacrimile nu pot ține, pe de-a întregul, toată jalea. Adam și Anatolie sufereau, dar plânsul se prefăcuse-n râs și obrazul alb al Nataliei părea viu. Cum o va primi pământul pe femeia aceasta atât de frumoasă, se întreba Adam și-și spunea că țărâna nu poate fi nedreaptă cu frumusețea ei. Acest obrăjor, aceste țâțișoare, aceste piciorușe, le alinta el în gând și se uita la Anatolie liniștit. Când sicriul a fost băgat în casă, toate femeile au început să plângă sfâșietor. Auzindu-le bocetul fără cuvinte, fetița s-a trezit și a început să plângă și ea amarnic, de parcă femeile de afară i-ar fi spus că a rămas fără mamă.

Natalie, Natalie de ce plângi tu oare, a zis Adam, s-a sculat în picioare de lângă moartă și așa i-a lăsat copilei numele până la sfârșitul vieții. Deși avea ochi să vadă, copila nu și-a amintit-o niciodată pe mumă-sa în sicriul strâmt, cu cămașă înflorată și basma nouă, plânsă de toți care treceau pragul casei, sărutând icoana și apoi tăcând, de parcă uitaseră să grăiască. Nici femeile nu au mai bocit, să nu sperie fetița și mama ei a plecat spre groapă în liniște. I-au pus sub cap coltuc gras din pene de găină, i-au sărutat obrajii, iar popa a stropit-o cu vin și a aruncat pământ pe trupul ei, bătând capacul fără zăbavă, de parcă spera că nu-i adevărat, că femeia se va scula din raclă și îi va întreba de ce s-au adunat toți la cimitir. Natalia tăcea și Adam o privea pentru ultima dată, cum se duce în pământ, cum iadul se deschide sub spatele ei și niciodată nu mai rămâne vreun drum pentru ei, deși de acolo, de sus, de deasupra movilei de pământ, Adam avea să nu mai fie niciodată viu.

Doamne, dar ce crezi tu, că dacă ai luat-o pe ea, eu mai mai altceva în afară de copchila asta, îl întreba Adam pe Dumnezeu și-și întorcea fața spre măruntaiele aprinse-n care plânsul se învârtea nebun. Natalie fără de noroc, se tânguia el, și lua bulgări de pământ rece și-i arunca peste sicriul uscat, căutând tremurător glasul dintâi, când Natalia îi vorbise, îi apucase mâna și merseseră amândoi spre Biserică, ducându-și inimile pline ca pe niște ulcele aurite, din care sfinții să bea și să-și uite durerile. Uite, Natalie, ce zi frumoasă e azi, îi spunea Adam, și oamenii aruncau bulgări de pământ peste sicriu și lemnul se îndoia sub lovituri și scrâșnea molatic, în vreme ce femeia își ducea somnul de veci și lua calea Cerului, plângând de fericire pentru copila care rămăsese acasă cu Anghelina. O legăna pe picioare, pe lavița din tindă, mirosea a lână de oaie și a fericire, căci mirosul Nataliei ajunsese până-n grinzi și copila nu putea fi vreodată singură.

În cele trei zile de priveghi, lui Adam i se părea că și casa se micșorase, că i se smulseseră coastele din trup și picioarele îi erau tăiate, de parcă voia să intre odată cu moarta în pământ. Cât visase Adam să ridice altă casă, casa lor, din furci și din lut; casă lungă și încăpătoare, să o umple de copii cu Natalia, să lucreze câmpul, să înmulțească animalele, să mănânce borș acru și să se culce împlinit pe fața casei, să înghită mirosul de lut și de bălegar de vacă. Să vină zilele de vară și să treacă pârâul cu Natalia, să doarmă-n iarbă, să-i sărute genunchii și pântecele, să o lipească de pieptul lui și să îmbătrânească împreună, tot mai singuri, ei doi, cu durerile și amintirile lor, murind târziu, târziu de tot, după ce toată viața li s-ar fi scurs prin tălpi. Să fi venit ploile dese ale verii, să fi despicat frunzele porumbului în două și ei să stea pe prispa de lut a casei, să le curgă apă din streașină pe picioare, și să adune-n răni parfumul pământului răsculat de ploaie, așa cum trupul ei se deschidea sub săruturile lui. Să vină toamna, să se coacă merele prin livezi, să cadă nucile de pe crăci, părăsind găoacea lor putredă, cu miezul cald, parcă scos din cuptor. Să fi venit iarna și pielea albă a Nataliei să întreacă zăpada.

Toate erau duse de acum. Natalia zăcea în cimitir. Natalia cea mică rămăsese acasă, în tindă, pe laviță, și râdea când făina de pe fuioarele scării o ploua aurit peste pletele dese. Creștea ca-n povești și Anghelina venea s-o vadă, mângâind-o cu mâinile ei bătrâne. Adam n-a mai cunoscut niciodată iubirea, nu și-a mai căutat vreo femeie, deși toți îi spuneau că așa se cuvine și-i sănătos pentru un bărbat tânăr. Nici nu a mai părăsit tinda casei părintești, deși era cel mai mare dintre frați. Le-a ridicat lor casă, rugându-i să-l lase-n tinda în care cunoscuse viața.

Când venea acum pe cărare, să-și caute fata pe care nu o mai putea vedea cu ochii, se întreba dacă a pățit vreun rău. Căci avusese totul în viață și într-o zi amară nu îi mai rămăsese decât nădejdea că se va duce la Cer, va găsi drumul spre Natalia lui și vor număra amândoi florile îmbobocite din Rai. Ochii îl lăsaseră în ultimul an, dar nu-i părea rău, căci tot ce fusese de văzut în viață, putrezise de multă vreme sub pământul lutos al cimitirului.

Pe poteca Lenței, acolo unde știa că e un izvor, moș Adam a auzit niște icnete ce păreau încetișor spre locul icnetelor. Izbea cu bățul în pământ, făcându-și drum drept înainte. De lângă căpiță, Valeria l-a împins pe Nicolae de pe ea, zicându-i că un moșneag se apropie de ei.

Ce să vrea un moșneag de la noi, a întrebat Nicolae, iar Valeria, văzând bățul, a crezut că i-a descoperit și vrea să le ardă spinările. Stăi fă nebuno, că-i orbul di Adam, huo, i-a răspuns repezit Nicolae și i-a luat țâțele în palmă, dându-i jos fusta. Hai, întoarci-ti, cî pânî agiungi babalâcu’ la noi, terminăm treaba. Valeria era încăpătoare, dar Nicolae o chinuia amarnic. De parcă i-ar fi trebuit două femei acestui băiat; uneori o durea, dar chiar și așa, prefera să se sufoce sub el, să i se rupă trupul în două, decât să-l oprească și să nu-l mai simtă cald peste ea, prăvălit în neștire, sub focul ce-l cutremura din țâțâni și-l răscolea, așa cum răscolește plugul pământul ud.

Moș Adam le auzea opintelile și râsetul înfundat, știa că e nebunul Nicolae și oloaga Valeria, dar, deși i-ar fi certat, își spunea că oamenii au voie să trăiască iubirea și să nu fie opriți decât de Dumnezeu, dacă i-o veni să-i despartă. De bucurie sau poate din cauza deznădejdii, moș Adam voia să ajungă la ei, să-i mângâie, să-i binecuvânteze, să respire același aer cu ei.

Era aproape. Respirația înflăcărată a flăcăului se simțea în aer. Moș Adam s-a răzgândit și s-a întors. Trebuia să o caute pe Natalia. Pe unde umfla fata aceea, că plecase de dimineață la apă, și nu se mai întorsese, nu știa, dar poate s-o fi întâlnit cu altă fată, cu vreun flăcău și atunci… timpul a zburat.

Tinerețea se potrivea întotdeauna cu primăvara, cu fericirea și cu viața. Și dacă Dumnezeu lăsa și moartea să se strecoare, moș Adam nu putea să-l judece, dar nici să-i dea dreptate. De când murise Anatolie, să fi fost vreo 10-12 ani de acum, nu mai trecuse pe la Biserică. Singura lui icoană era mormântul Nataliei, în fața căreia se ruga îndelung, mai ales de când vederea îl părăsise. Căci, sub ochii închiși în fața lumii, o vedea clar pe Natalia lui, ca-n prima zi, când badea Ion i-o dăduse drept plată pentru niște fân furat, neștiind că lui Adam îi era dragă de la începutul lumii. Ce zi domoală de toamnă! Cum se răsuceau fructele pe crăci și nările lui moș Adam fremătau fericite, purtând pe brațe 70 de ani de viață trăită în liniște deplină, de parcă numai copila Natalia mai avea glas între pereții vechi ai casei.

Și-n tindă, pe sub scară, pe o laviță veche, strânsă în colț stătea o basma înnegrită de ani. Când Dumnezeu era blând cu bătrânețea lui Adam, îl lăsa să-i simtă gustul și mirosul, să-i cântărească-n palme greutatea spatelui alb și să o audă chicotind ușor, cu fruntea lipită de umărul lui de copil. Natalie cu noroc, moartea te-a cerut înainte, căci în inima ta nu a putut încăpea păcatul și sfinților le șade mai bine de-a dreapta Tatălui. Natalie cu noroc, pe tine te-a iubit Adam, primul om al lumii.

După un alt podeț, moș Adam știa că urma pământul Anghelinei. Îi lăsase lui grădina și-l rugase cu limbă de moarte să treacă pe sub prunii înfloriți, să aprindă lumânări, să culeagă prunele și să facă povidlă. Moș Adam se ținea de cuvânt. Făcea povidlă și o dădea de pomană. Pentru sufletul pruncului, pentru sufletul Anghelinei, pentru sufletul Nataliei. Prunii nu se împotriveau. Din trunchi în trunchi se înmulțeau, își agățau mugurii, florile și fructele unii în alții, rodind sprâncenat, de parcă erau zmei din basme.

  •  
  •  
  •  
  • 25 – Măi Mamă, unde te-a dus pământul să nu te vadă durerea.
    26 – leuză – femeie ce tocmai a născut
    27 – Măi copile, greu amar se abate asupra voastră, căci Dumnezeu cere un sicriu și nu știm pe cine vom da, pe mamă sau pe prunc.
    28 – Salcie de dor și jale/Pe sub pământ, pe sub obraz/Cu Dumnezeu/Mergi moarte sănătoasă și pe el ni-l lasă
    1 – fericire. Amintindu-și de anii tinereții lui ori purtat de vreo fantasmă, moș Adam s-a îndreptat

 

Satul cu salcâmi

Simona Poclid

Scriitor cu sufletul, autor
Cărți publicate: ”Teatru în stomac” și ”Pescarul nimicului”

”Nu știu să fiu om. Mi-am dorit întotdeauna să fi fost Salcâm. Când scriu, cred că înfloresc.”

satul cu salcâmi

Pe Simona am cunoscut-o în online. Scrierile ei măiestrite mi-au dezvăluit un suflet înțelept, cu dureri ascunse și lecții învățate… Profunzimea cuvintelor scrise pe care le-am citit pe blogul ei m-au convins să îi citesc cărțile. Le-am vrut cu iscălitura valoroasă a autoarei și astfel le am. Mi le-a trimis chiar ea, din suflet și cu sufletul le-am citit. Am descoperit un autor la început de drum, cu o valoare imensă și desăvârșită în literatura română. V-o recomand cu inima întreagă! Este prețioasă! 

fragment recitat de mine din ”Teatru în stomac”
pescarul nimicului

Apasă pe carte pentru comandă

teatru in stomac

satul cu salcâmi

Sper că v-a plăcut musafirul de seamă pe care l-am adus la noi în Căsuță.  
Până data viitoare iubiți, citiți, descoperiți!
Toate cele bune! 

navigatie

11 Responses

    1. Răzvan,
      Râd și eu acum, văzând exprimarea în cheia lecturii tale. În Moldova, „a te cruci” este sinonim pentru mirare/spaimă. Nici popa nu putea fi ferit. Mulțumesc pentru citire!

  1. Sa imi fie cu scuze, dar dupa ce a pus cazanul la fiert… nu am mai putut sa citesc. Pur si simplu mi s-a facut inima mica. Ma afecteaza prea mult aceste scrieri despre mame ce patesc ceva sau prunci mici. Daca autoarei ii merge bine in acest stil, ii urez la multe randuri inainte

    1. Te înțeleg! La fel ca tine, eu nu pot citi orice ține de Holocaust sau genocide. (mi-au ajuns „Jurnalul Annei Frank”, „Hoțul de cărți” și „Copilul cu pijamale în dungi” – mi s-a frânt inima citindu-le)
      Cât despre fragmentul Simonei, și pe mine m-a tulburat, însă am dorit totuși să știu continuarea. Sunt foarte mulți cititori care adoră să citească o altfel de dramă în schimbul vreunui romance clișeic.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *