anaphielle

Murdăria omului mare

Share

Bunica mea făcea cea mai bună ciocolată de casă și în timp ce bunătatea se răcea în frigider, ne amesteca într-o cană două linguri de lapte praf cu apă, pentru a ne stăpâni nerăbdarea. Dar…cumva nu doar gustul delicios al ciocolatei se răcea, dar și inima ei. Mă întrebam adesea cu ce am greșit, fiindcă mă trezeam cumva luată de aripi și izbită de toți pereții acelui apartament sărăcăcios din Onești. Mă lovea și țipa la mine în timp ce bunicul era plecat la piață. Îmi spunea ”măgăriță”, iar eu îmi imaginam o gărgăriță, neînțelegând ce ar putea fi negativ la o micuță buburuză pictată cu buline negre. De pe jos, zgomotul vocii ei îl auzeam în ecouri. Mânuțele mele nu-și simțeau vânătăile decât seara târziu pe când mă ascundeam sub duna groasă din puf de gâscă. Iar dimineața mă trezeam udă, iar ea spunea tuturor cât de mare este rușinea de a face în pat. Crescusem neștiind că sufeream de enurezis și seară de seară îmi promiteam că mă voi trezi și voi merge la toaletă, dar fricile mele erau mai puternice decât dorințele. Îmi doream nespus de mult să fiu o fetiță cuminte pentru a evita loviturile și umilințele, dar chiar și atunci când bunicul mă lăsa sub masa din sufragerie alături de cutiile goale adunate de la bazar, greșeam în fața bunicii care-mi repeta adesea că sunt fată de țăran. Însă tatăl meu era cel mai bun și blând om de pe Pământ.

Bunicul era tăcut și trist. El m-a învățat cele trei rugăciuni pe care le știu,  ”Înger, îngerașul meu”, ”Doamne-Doamne, ceresc Tată” și ”Tatăl nostru”, pe care le spun din an în paște, cumva în amintirea lui. În schimb bunica… Prea târziu am înțeles că era ostenită de-atâția nepoți pe care-i îngrijise de zeci de ani. Eu eram ultima nepoată. Dar chiar și așa, nu știu cine îi dăduse dreptul de a fi rea. Și când spun ”rea” îmi amintesc punctul în care ajunsesem în momentul în care am întrebat-o senin :

  •  Mama-mare, dar tu când mori ?
  • De ce mă întrebi ? Vrei să mor ?
  • Nu, dar vreau să vin la înmormântarea ta.

Aveam șase-șapte anișori și nu reușesc a socoti exact anii, dar după încă vreo doi, bunica s-a dus, iar eu nu am mers la înmormântarea ei.

Mi-ar fi plăcut să pot culege de la ea doar amintirile cu ciocolata de casă și delicioasele prăjituri pe care le făcea. Supa ei de pui cu găluște era extraordinară, însă gustul devenea nesimțit în timp ce mâncam ori prea încet ori prea repede, sau mânuțele mele fragede nu nimereau gurița, murdărindu-mi hăinuțele curate.

Între timp, în labirintul meu au crescut crengi pe care păsări vin a-mi cânta frumusețea lumii. În repetate rânduri am încercat să mă cocoț printre ramuri pentru a privi în zare ieșirea, dar bagajul mă trage înapoi și nu știu cu ce aș putea tăia funia prea groasă și prea înnodată.

Începe să mi se pară firesc felul în care atârn de amintirile mele.

Și totuși nimic nu se compară cu murdăria ”omului mare”. Omul-monstru, ca o uriașă muscă otrăvitoare ce a distrus și ultima rămășiță de inocență.

sursa foto: pixabay / susan-lu4esm

navigatie

6 Responses

  1. Aceasta marturisire este ca un déjà vu esperimentat personal de catre mine si sora mea mai mare, din partea bunicii noastre dupa mama care ne-a terorizat pâna a plecat „acasa”, însa azi realizez, ca saracia si greutatile insuportabile transforma oamenii în fiare salbatice, lipsite de constiinta si sensibilitatea sentimentala a inimii curate…

  2. Nu stiu daca este din experienta ta sau doar fictiune, cert este ca m-ai atins intr-un punct sensibil. Iar daca povestea e a ta, atunci imi pare rau pentru copilul ce ai fost! Si bunicile mele au fost oarecum dure. Nu au fost bunicile alea calde si blande in bratele carora asculti povesti si gasesti alinare atunci cand parintii te cearta pentru vreo prostie. Insa la fel imi amintesc si de violenta de limbaj a tatalui meu, care si-a pus amprenta asupra nervilor mei inca din copilarie.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *